Cel ce a chemat
Tu ai fost chemat?
Foarte interesantă această afirmație din partea lui Dumnezeu, nu credeți?
Ce reprezintă acest „te chem”? Atunci când strigi pe cineva pe nume, te aștepți ca acesta să răspundă sau să vină în acel moment. Iar dacă nu se întâmplă acest lucru, o luăm într-un mod personal. Iar gândul ne duce la faptul că persoana respectivă ne evită sau nu dorește să aibă niciun contact cu noi. Putem să ne uităm cel mai bine în dreptul nostru: când suntem chemați la modul general de către cineva, primul instinct este acela de a răspunde imediat, indiferent dacă persoana este apropiată sau nu.
Aceeași abordare o are și Dumnezeu atunci când vrea să vorbească cu noi. Prima dată ne cheamă, iar aceasta semnifică o invitație deschisă la dialog, care are la bază formarea unei legături strânse. În funcție de răspunsul pe care îl oferi, poate să înceapă călătoria ta cu Dumnezeu sau poate să nu. Alegerea ne aparține.
Care este rolul acestei chemări? De ce inițiază Dumnezeu această invitație?
Dacă ne uităm în VT la facerea lumii, putem observa faptul că Adam avea acces nelimitat la prezența lui Dumnezeu și avea tot ceea ce își dorea, inclusiv a primit-o pe Eva. De aici putem înțelege că cei doi aveau o relație în care se cunoșteau unul pe celălalt. Dar apare un moment în viața lui când se lasă amăgit și păcătuiește. Iar de aici se întrerupe accesul nelimitat la prezența lui Dumnezeu. Odată păcatul intrat în lume, accesul în prezența Lui și legătura directă se rup. Pentru că păcatul stă între om și Creator. Tocmai de aceea a fost nevoie de întruparea lui Isus, care a avut ca misiune împăcarea lumii cu Creatorul. Restaurarea a avut loc prin înlăturarea păcatului adamic prin Mesia. De aceea Dumnezeu inițiază această invitație, care are ca scop accesul la prezența lui Dumnezeu prin Mesia, Cel care ne-a câștigat prin El spre slava Tatălui. Dumnezeu nu lucrează prin forță, ci prin dragoste (2 Corinteni 5:19 „măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos; prin har sunteți mântuiți”). El ajunge acolo unde nimeni nu poate ajunge. Tocmai de aceea doar El poate să refacă această legătură, pentru că tot El a creat-o. Pe parcursul acestei vieți, Dumnezeu este Cel care așteaptă să spunem DA acestei invitații de a ne restabili această relație dintre Tată și fiu/fiică. Odată ce am spus DA, începe o nouă călătorie a vieții noastre alături de Tatăl nostru. Această invitație are un caracter universal, dar individual, care vizează fiecare persoană în parte. De aici începe și regenerarea noastră la nivel de gândire și trăire în viața de zi cu zi. „Cele vechi s-au dus; iată că toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).
După cum am discutat mai sus, această chemare pe care Dumnezeu o face tuturor este universală, dar individuală. Ceea ce înseamnă că fiecare persoană (mlădiță) are propria sa călătorie cu Dumnezeu (Vița) și trebuie să aducă rod. Adică fiecare dintre noi este co-lucrător la vie, ca aceasta să facă cât mai mulți struguri.
Mai departe vom arunca o privire în VT și apoi în NT, ca să vedem cum au răspuns unele persoane la chemarea lor și felul în care Dumnezeu a decis să atribuie anumite responsabilități, astfel încât fiecare să aibă de lucru și să nu fie lăsat pe dinafară.
Chemarea în VT
Chemarea lui Avram
Primul la care ne vom uita este Avram. În cazul său au avut loc două chemări. Una este cea în care Domnul îi spune acestuia să renunțe la tot și să meargă în altă țară pe care i-o va arăta (Geneza 12:1). Ceea ce înseamnă că Dumnezeu nu i-a spus de la bun început țara în care urma să se ducă. Asta pentru noi înseamnă nesiguranță. Iar de cele mai multe ori suntem tentați să dăm înapoi, nu înainte. Dumnezeu, în același timp, a lansat și o provocare. Ce va face Avram cu privire la această provocare?
Avram va accepta, doar că pe parcursul acestei călătorii decide să facă doar pe jumătate din călătorie. Tocmai de aceea are loc a doua chemare a acestuia. Ce putem observa până aici atât la Dumnezeu, cât și la Avram? Dumnezeu cheamă clar, nu abandonează această chemare; ceea ce începe duce la bun sfârșit, este statornic, răbdător, dă direcții pas cu pas. Omul este temător, răspunde la chemare în mod progresiv, cu mici popasuri, are tendința de a da înapoi unde este sigur că are control, lipsă de perseverență. Acesta a fost chemat din Ur în Canaan, dar făcuse popas la Haran.
Cea de-a doua chemare are loc când acesta se afla încă în Haran, iar Domnul îi spune lui Avram în Geneza 12:1-2: „Vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare”. Vedem că de această dată Domnul i-a zis și o mică parte din ceea ce urma să se întâmple după ce o să ajungă în Canaan. A venit din nou către Avram cu direcția, dar și cu scopul (promisiunea) pentru care îl chema din Ur la Canaan. Acesta ascultă de Domnul și face așa cum îi poruncise.
Dar care este motivul pentru care se dorește mutarea lui în Canaan? După cum bine știm din Scriptură, poporul canaanit era unul idolatru și păgân. Acesta este motivul mutării lui Avram: ca Dumnezeu să îl folosească ca martor al Său. Acesta ridică un altar Domnului și cheamă Numele Lui. Aceasta este o declarație publică că Dumnezeul său este diferit față de dumnezeii lor. Iar aici urma să aibă loc și inaugurarea legământului, care se împlinea prin venirea Domnului Isus (Geneza 12:7). În Canaan urma să aibă loc împlinirea planului mesianic, pentru că Canaan urma să devină țara lui Israel, locul unde avea să Se nască Domnul Isus și locul desfășurării lucrării Lui. De aceea a fost atât de important ca Avram să ajungă în Canaan, pentru că se pregătea scena pentru Cel care urma să vină și să Își înfăptuiască lucrarea care a fost stabilită mai dinainte: răscumpărarea tuturor de sub robie prin Mielul de jertfă, în care se înfăptuiește noul legământ.
Chemarea lui Noe (Geneza 6:13-14)
Cu toții știm povestea lui Noe și corabia pe care i-a cerut Dumnezeu să o construiască pentru ceea ce avea să se întâmple. O mare nenorocire avea să vină peste oameni din cauza neascultării față de Dumnezeu. Căci răutatea omului atingea în perioada respectivă cote maxime, ca și în zilele noastre, de altfel. Oamenii se concentrau pe nevoile și dorințele personale, recurând la diferite miselii, precum: corupție, violență și decădere din punct de vedere moral, care avea un impact negativ asupra vieții spirituale.
De ce a fost chemat Noe de către Dumnezeu? Scriptura ne spune că Noe era un om neprihănit și fără pată (Geneza 6:9). Pare de necrezut că se putea găsi un om care să fie plăcut lui Dumnezeu, având în vedere circumstanțele și mediul care îl înconjura. Dar unul este de ajuns pentru Dumnezeu ca să facă ceea ce își dorește. Trei caracteristici importante care trebuie să te urmeze atunci când Dumnezeu îți oferă o sarcină sunt: smerenie, ascultare și împlinire. Iar atunci când El îți dă ceva de făcut, tot El duce și la îndeplinire.
Odată chemat, acesta primește și ceea ce avea de făcut, motivele clare, dar și detalii despre cum să facă arca și pe cine să adapostească în ea când avea să vină potopul (Geneza 6:22). Căci Dumnezeu luase decizia să pună capăt acestei lumi denaturate, dar totuși această decizie a vizat doar o anumită categorie de oameni, anume cei care nu au respectat orânduirile Sale și s-au dedat la spurcaciuni. Noe a ascultat tot ceea ce i-a poruncit Dumnezeu să facă.
Un aspect important pe care nu îl putem omite este ceea ce Dumnezeu îi spune lui Noe: „Dar cu tine fac un legământ: să intri în corabie, tu și fiii tăi, nevasta ta și nevestele fiilor tăi, împreună cu tine.” Ce reprezintă acest legământ? Este un angajament, o promisiune care are legătură cu salvarea prin intermediul corabiei (arca), păstrarea vieții pe pământ și faptul că nu va mai fi un potop. Acest legământ începe de la Noe, dar are drept țintă toată omenirea. Îl vedem pe Dumnezeu ca un Tată iubitor care își ia fiul din lumea stricată și decăzută și îi promite că îi va da un loc nou, unde să ia totul de la început. Restaurarea omenirii printr-un nou început (Hristos) are la bază neprihănirea în El, spre slava Lui.
Noe duce la bun sfârșit tot ceea ce îi poruncise Dumnezeu să facă, iar Dumnezeu înfăptuiește ceea ce a spus că o să facă. Potopul a ținut 40 de zile, iar tot ceea ce fusese pe pământ a fost dus la moarte. După potolirea apelor, Noe se stabilește unde a îndemnat Domnul, împreună cu familia sa și cu animalele salvate; a zidit un altar și a adus jertfă de ardere de tot. A fost plăcut înaintea Domnului și a zis în inima Sa: „Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că intențiile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui, și nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut.” Iar această promisiune apare până în zilele noastre pe cer sub forma unui curcubeu, ca să ne aducem aminte de ceea ce a promis Dumnezeu. El este credincios și duce la bun sfârșit tot ceea ce începe, iar promisiunile Lui sunt veșnice. O chemare unică în istorie, care a avut scopul de a reflecta lucrarea lui Hristos de răscumpărare și un nou început în El.
Chemarea în NT
1.Chemarea universală (Matei 11:28, Ioan 3:16)
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).
Aceasta este chemarea lui Dumnezeu, care are caracter universal și este dedicată tuturor oamenilor fără nici o excepție. Atât de mult a iubit Dumnezeu omul, că de la întemeierea lumii a rânduit Mielul fără cusur să fie dat pentru noi. El era singurul prin care se putea realiza împăcarea cu Tatăl și ridicarea omului de sub păcatul Adamic. Domnul Isus vine în această lume decăzută din toate punctele de vedere și se supune Tatălui din toate punctele de vedere, ducând la bun sfârșit ceea ce i s-a dat de făcut. El este exemplul nostru suprem demn de urmat, căci El este blând și smerit, credincios, iar tot ceea ce începe duce la bun sfârșit.
În versetul menționat mai sus sunt cuprinse cele mai importante evenimente care au avut loc: nașterea, moartea și învierea Domnului nostru Isus Hristos. În același timp sunt menționate niște aspecte care ne sar în ochi: iubirea Tatălui, singurul Său Fiu pe care L-a dat pentru noi, avem și o condiție, dacă o putem numi așa: „ca oricine crede în El să nu piară”, și imediat după avem și o promisiune (răsplata): viața veșnică primită ca dar. Tatăl, în iubirea Sa, a dat pe Fiul Său ca să câștige pe om prin sângele Lui, ca mai apoi să dea omului un dar nespus de mare: viața veșnică în compania Sa.
Lumea aceasta grea și plină de păcat apasă greu asupra noastră, tocmai de aceea avem pe cineva care ne spune: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihna” (Matei 11:28). Avem pe cineva care ne vine în ajutor, fără să ne ceară ceva în schimb, decât inima noastră (un foc care arde), iar El este cel care ne va scăpa de toate și le va lua asupra Lui; iar în schimb ne oferă odihna pentru sufletele, mințile și trupurile noastre în El. El este ancoră și scut, un ajutor în vreme de necaz, o mână care ridică, un glas care șoptește: „Sunt aici, nu te teme, sunt cu tine; al meu ai fost de la început; Eu te-am răscumpărat prin Fiul pe care L-am dat.”
Chemarea individuală (Matei 4:18-22)
Într-o zi, când Domnul Isus trecea pe lângă Marea Galileii, a văzut pe cei doi frați, Simon (Petru) și pe Andrei, și le-a zis: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei 4:19). Ce îmi place la Domnul Isus este că merge direct la om, privește adânc la el, îl cheamă, dar știe deja și direcția în care îl va folosi pe acesta. Dar nu înainte ca acesta să fie captivat de tot ceea ce este El, mai presus de ceea ce îi poate oferi.
Să te am pe Tine mai presus de toate, să fac voia Ta mai presus de voia mea. Aceasta este una dintre dorințele care ar trebui să ne insufle pe toți cei care am răspuns cu „Da” atunci când El a zis doar: „Vino și Eu voi face; tu doar ascultă glasul Meu, care te cheamă să fii al Meu fiu/fiică.”
Să vedem ce au făcut cei doi frați când au primit invitația Lui Isus de a-L urma. Îndată ei au lăsat mrejele și au mers după El (Matei 4:20). Răspunsul lor nu a fost unul verbal, ci unul realizat prin fapte. Nu au stat pe gânduri, ci în acel moment au lăsat tot ceea ce făceau și L-au urmat pe Cel ce avea să le schimbe viața cu totul. Apoi au mers mai departe și au văzut pe alți doi frați, pe cei doi fii ai lui Zebedei, Iacov și Ioan, care erau cu tatăl lor tot în corabie. Atunci El i-a chemat și pe aceștia să-L urmeze, iar răspunsul lor a fost dat tot prin fapte, căci îndată ei au lăsat corabia și pe tatăl lor și L-au urmat. La fel ca și ceilalți doi frați, nu au stat pe gânduri ce să facă, ci în acel moment au și împlinit „Da-ul” la chemare.
Aspectele comune ale acestor două chemări: chemarea este individuală, directă și cu scop clar, bine definit. Renunțarea la viața veche și începerea uneia noi în Hristos, care are ca scop facerea de ucenici (pescari de oameni). De ce au răspuns îndată și nu au stat să cântărească bine înainte de a decide? Pentru că chemarea individuală are caracter revelator: Domnul Isus se revelează, iar atunci când zice „Vino”, se naște ceva adânc în tine, ceva ce lipsea, dar inima tânjea. Acel ceva este chiar El, cel mult așteptat, de care ai fost găsit. Inima ți se umple de bucurie că ai fost în sfârșit găsit de cel pe care îl așteptai de atâta timp. Cel ce te-a iubit, chiar El a venit, da, chiar El te-a chemat și o viață nouă ți-a dat. De aceea au spus „Da”, pentru că au fost găsiți de Cel care le lipsea.
Chemarea la slujire ( 1 Corinteni 12, Matei 28, Ioan 15)
„Voi toți sunteți trupul lui Hristos și fiecare, în parte, mădularele lui” (1 Corinteni 12:27). Deci aici putem deduce că toți cei care au o relație cu Hristos fac parte din El și că reprezintă un așa-zis mădular (mână, ochi, picior, ureche etc.) și că fiecare, în parte, are câte un rol pe care trebuie să îl îndeplinească. Tocmai de aceea și noi, dacă suntem născuți din El, am primit câte o sarcină de făcut care are ca scop slava lui Dumnezeu și buna funcționalitate a trupului. Așa că fiecare, în parte, când a fost chemat de către Dumnezeu și apoi a fost adăugat ca mădular, i-a fost hotărâtă sarcina pe care o va avea ca co-lucrător cu Dumnezeu. Tot ceea ce se face, se face prin El, pentru El.
El este cel care dă, dar și cel care înfăptuiește, tocmai ca nimeni să nu se laude.
Tocmai de aceea spune Domnul Isus în Ioan 15: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă.”
După ce a înviat Domnul Isus și are loc întâlnirea Lui la Galilea cu cei 11 ucenici ai Săi, se întâmplă două aspecte importante: închinarea ucenicilor înaintea Sa și faptul că Domnul Isus le zice că toată puterea i-a fost dată atât în cer, cât și pe pământ, iar imediat după le spune ce au ei de făcut: „Duceți-vă și faceți ucenici în toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, Fiului și al Duhului Sfânt. Și învățați-i să păzească tot ceea ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:19-20).
Foarte interesant este că, după ce le spune ce au de făcut, îi asigură că nu vor fi singuri și că El va fi cu ei mereu. Iar tot ceea ce le-a zis să facă se înfăptuiește prin puterea Lui și nu prin a lor. Recunoașterea autorității lui Dumnezeu și supunerea acestora față de ea, așa cum au și făcut atunci când I s-au închinat.